Şi restul

Restul din an, că de primele două treimi am povestit deja.

A aproape-trecut primul semestru din master şi sunt încântată. Cursurile şi temele mă ţin mereu în priză, aşa că nici n-am timp să mă plictisească orăşelul meu de provincie. Mi-am făcut cât de cât un rost al meu, o rutină liniştită şi un sentiment incipient de "acasă", deşi nu m-aş vedea rămânând acolo. Prea e oraş de weekend: frumos, dar plictisitor. 

Tot n-am ajuns la Barcelona, deşi RyanAir mă tot îmbie. Bine, încântarea de a găsi zboruri dus-întors cu 20 de euro e moderată de cei 25 de euro necesari pentru taxi. Am avut în schimb noroc să prind un "ia-mă, nene" către Berlin tocmai în weekendul în care oameni dragi o vânau pe domnişoara Florenţa împreună cu maşina ei. Aşa că am umblat până mi-a ieşit os prin os şi am urlat cot la cot la unul dintre cele mai frumoase concerte de vreodată. Păcat că înregistrările sunt slabe.

Social şi emoţional, am continuat să mă împart între 2... nu, 3... în fine, maxim 6 fusuri orare ca să ţin pasul cu  toţi oamenii care-mi fac viaţa mai frumoasă. Am făcut naveta până la Bruxelles pentru weekend-uri scurte, am râs pe Skype şi m-am ofticat pe WhatsApp de insulele frumoase unde mi-a plecat de nebună una dintre cele mai noi prietene.

N-am învăţat nici olandeză mai mult de "dank u vel", nici să merg pe bicicletă. Şi nici să scriu coerent, fir-ar să fie, cu cap şi coadă şi poveste, ca să nu se plictisească eventualii cititori. Mai încerc.

Iar dacă trebuie să reduc 2012 la un singur simţâmânt, ar fi recunoştinţă. Pentru rezultatele unor eforturi susţinute şi pentru dramul de baftă care le-au completat. Pentru locurile frumoase care m-au primit, pentru călătorit, muzicile şi cărţile bune peste care am dat întâmplător. Mai ales pentru oameni extraordinari, de care mă bucur să-mi fie dor. Şi desigur, pentru că nu s-a sfârşit lumea. Atâta mai lipsea, să mă prindă Apocalipsa la examen.

Hai, la pregătiri de Revelion cu voi. La anu' şi la mulţi ani!

Durerea la bască

Din câte văd, olandezii sunt destul de... irreverent. (Ştiu că se traduce ca "ireverenţios", dar sună aiurea.) Mai pe româneşte, îi doare la bască de chestii pe care românii, de bine de rău, se prefac că le respectă. De exemplu.

Biserici

Ca orice oraş care se respectă, istoric vorbind, Maastricht e plin de biserici. Pardon, mă scuzaţi. Zic biserici şi s-ar putea înţelege nişte cămăruţe de 2 pe 2 cu trei lumânări pe un altar. Catedrale. Bestii imense de cărămidă roşie, cu turnuri cât blocul şi clopote în care aş încăpea cu birou şi raft de cărţi. (Exagerez un pic. Dar sunt mari.)

Chestia e că le-a cam trecut febra religioasă, aşa că s-au trezit cu ditai monumentele arhitectonice răspândite fără rost pe străduţele înguste. Ce să facem, ce să facem. Le refolosim. Cum ieşi din Vrijthof, una din pieţele principale, găseşti o catedrală transformată în, se pare, una dintre cele mai frumoase librării din lume. La juma' de melodie mai încolo, altă catedrală e transformată în hotel. Aula facultăţii mele e o fostă capelă, iar acum câteva săptămâni mi-am ascultat una din trupele preferate într-o altă catedrală, cu o bere în mână.

Măcar n-ai voie să urinezi pe ele, cum e cazul cu Sfânta Ecaterina din Bruxelles.

Cât despre preoţi şi călugăriţe, n-am văzut decât la carnaval.

Carnaval

Pe 11 a 11a, la 11 şi 11 minute (şi 11 secunde, chiar) se deschide oficial sezonul de carnaval în Olanda. (Şi în Germania, motiv pentru care nemţii au fugit la Koln peste weekend.) În umbra catedralelor din Vrijthof se strânge puhoi de lume, se amenajează o scenă, se bea şi se cântă. Domni şi doamne relativ afoni se manifestă în faţa microfoanelor; majoritatea cântecelor par desprinse din "Oktoberfest Greatest Hits", deşi am auzit şi o versiune chinuită de "Living on a Prayer" şi un "Sex on Fire" olandezizat, în care refrenul era înlocuit cu mult mai directul "ik wil sex met je have". (Normal că înţeleg olandeza doar când nu trebuie.)

Chestia cu costumatul e luată foarte în serios. Am văzut detaşamente întregi de piraţi şi batalioane de Robin Hood-i (Robin Hooji?). Câteva fete au venit costumate în curve, o mişcare uşor riscantă după părerea mea. Cei care nu aveau costume compensau cu accessorii în culorile tradiţionale de carnaval: roşu, galben şi verde, o combinaţie de-a dreptul lezantă din punct de vedere estetic. Dar cel mai mişto mi s-a părut că nu e doar un pretext pentru băute matinale tinereşti. În piaţă s-au înghesuit toţi studenţii rămaşi în oraş, bineînţeles, dar şi părinţi cu copii vopsiţi pe faţă şi doamne în etate în rochii cu crinolină. 

Eram singură acolo, puţin pierdută şi nelămurită. Mi-a plăcut, dar mă bucur că nu se întâmplă prea des. Iar când m-a luat în braţe un aproape-culturist în costum de căţel roz, m-am retras modest la bibliotecă. Cam aşa sunt duminicile mele, dacă vă întrebaţi. Încă nu m-am olandezizat destul ca să mă doară şi pe mine la bască.

Teoria memo-ului

Am o teorie. Teoria mea e că există o vârstă la care toate fetele primesc un memo: un mail, o scrisoare, un mesaj pe căsuţa vocală, ceva de genu', plin de sfaturi practice. Cum ar fi că unghiile se dau cu ojă şi nu se rod. Sau cum se pensează sprâncenele, cum se aplică fondul de ten şi cum se dă cu creionul pe la ochi şi nu prin ochi. Sau cum să alegi haine care stau bine pe tine, nu doar pe umeraş. Cum să mergi pe tocuri. Cum să baţi seducător din gene şi să nu sari cu o replică sarcastică pe bietu' băiat care încearcă să flirteze. Cum să fii jignită dacă băieţii încep să discute alte fete de faţă cu tine. Cum să nu ajungi să ţi se spună, relaxat şi inocent, că eşti "one of the guys".

Corolarul la teoria asta e că memo-ul (mail-ul, scrisoarea, mesajul) meu s-a pierdut pe drum. Dar nu sunt sigură dacă-mi pare rău.

Hai-hui

Voiam să călătoresc? Na că s-a-ntâmplat. După examenul de vinerea trecută şi după o petrecere post-examen de-a dreptul dezamăgitoare, asezonată cu multe "sunt prea bătrână pentru chestia asta", mi-am aruncat un pulover şi periuţa de dinţi în ghiozdan şi am ieşit din Maastricht pentru prima dată de când am ajuns aici. 

Trenurile nemţeşti sunt mult prea scumpe pentru buzunarul meu studenţesc. Noroc cu nenumăratele grupuri de car-sharing în care studenţii germani caută companie pentru lungul drum către casă. Am mers până în Freiburg cu o maşină plină şi am discutat 4 ore cu Wolf despre limbi străine, game theory şi mutatul departe de casă, în timp ce pe geam se derula cam toată lungimea Germaniei. 

Freiburg trebuia să fie doar un punct de întâlnire; în schimb, ne-am pierdut pe străzi şi prin prima zăpadă (nesemnificativă) până la apus, n-având habar unde suntem sau ce clădiri ar trebui bifate. Când am început să îngheţăm în Basel, era deja noapte neagră, înnegrită şi mai tare de aparenta zgârcenie privind iluminatul stradal. Singurele forme de viaţă se învârteau printre tiribombe, standuri de cârnaţi şi alte drăcii instalate pentru a sărbători un fel de zilele oraşului. Cârnaţii erau scumpi şi mediocri; oraşul, în schimb, e plin de surprize frumoase, de la primăria roşie la grafitti cu istoria ştiinţei sau un magazin cu cârnaţi tricotaţi. Se pare că le plac cârnaţii.

A doua zi am plecat relativ târziu către un oraş cunoscut doar mie şi GPS-ului. Am parcat lângă gară şi am luat Strasbourg-ul la picior, tot fără hartă şi fără ţintă. La câţiva paşi de graniţa cu Nemţia, oraşul e plin de case bavareze, cu bârnele pe-afară, la parterul cărora sunt cafenele aproape-pariziene, cochete şi întoarse spre stradă. E situat pe o gârlă, ca majoritatea oraşelor din zona asta (extinsă), aşa că bate vântul. Dar e frumos şi mai gol de vizitatorii care se înghesuie în alte oraşe franţuzeşti. Sau o fi de la extra-sezon.

Era târziu şi decizia raţională ar fi fost să ajungem în Maastricht. Drept pentru care ne-am oprit în Luxemburg, eu insistând să văd tot ce e de văzut. (Fără să ştiu ce e de văzut, bineînţeles.) După 45 de minute, eram înapoi în maşină, disputând dacă în ţărişoara asta înghesuită sub colţul Belgiei se vorbeşte franceză sau germană. Răspunsul e da; limbi oficiale sunt şi franceza, şi germana, plus luxemburgheza, un dialect de germană. Ai crede că nu-ţi trebuie 3 limbi pentru un teritoriu pe care-l treci într-o oră cu viteza legală.

Am ajuns în Maastricht târziu şi am bifat rapid principalele puncte de interes, încântaţi că Olanda măcar are grade cu plus şi ploaie în loc de lapoviţă. A fost a treia oară când am făcut pe ghidul în oraşul ăsta încă nou şi prima dată când m-am gândit la el ca "acasă". Şi totuşi n-am stare, iar Google Maps e mereu într-un tab în fundal. Noroc că plec în delegaţie în curând. Dar despre asta, în episodul viitor.

Etnice

Nici examenele de-aici nu m-au convins să mă las de citit. Ceea ce e bine, zic eu. Măcar până vin rezultatele.

A. Waldman, "The Submission"

Am găsit cartea asta într-o listă de bestseller-uri şi mi-am cheltuit nişte cupoane pentru Amazon ca să mi-o urc pe Kindle. (Paranteză. Cât m-am încăpăţânat eu că nu vreau e-reader şi cât de drag mi-e acum.) Comitetul desemnat să aleagă memorialul pentru 11 septembrie alege, într-un sfârşit, unul dintre planuri, doar ca să descopere că arhitectul e musulman. De-aici, povestea e spusă din mai multe unghiuri. Claire, singura văduvă din comitet, încearcă să facă faţă presiunii publice şi întrebărilor copiilor ei. Mohamed, arhitectul,  jignit de reacţiile celor pe care îi consideră compatrioţi, refuză să se justifice în faţa atacurilor: "It was exactly because they had nothing to worry about from him that he wanted to let them worry." Asma, văduva musulmană a unui muncitor din turnuri, riscă deportarea pentru a apăra memorialul ales. Mai apar o jurnalistă dispusă să calce pe cadavre, din ce în ce mai obositul preşedinte al comitetului de selecţie şi un protestatar care îşi justifică întreaga existenţă prin eforturile depuse la curăţarea zonei după atac. Şi totuşi, chiar şi cu atâtea fire, povestea curge inteligibil şi foarte, foarte uman; punctele de vedere sunt sugerate aşa frumos, că nu poţi decât să te identifici cu fiecare dintre personaje. Plus că ia un subiect delicat şi îl despică mişto, fără stereotipuri.

B. Bryson, "Neither Here Nor There: Travels in Europe"

Sunt la a şasea carte a domnului Bill Bryson şi habar n-am cum reuşeşte să-mi depăşească aşteptările de fiecare dată. După istoria ştiinţei şi ceva lingvistică, se întoarce (cel puţin în ordinea în care îl citesc eu) la ce-i place mai mult şi-i iese mai bine: călătoritul. Începe Europa dintr-un sătuc din nordul Norvegiei, unde aşteaptă două săptămâni aurora boreală, coboară la Paris şi începe să se plimbe prin Belgia şi Olanda, trece în Germania şi nordul Italiei, prinde Sofia post-comunistă şi se enervează în Istambul înainte să se întoarcă acasă. 

Într-unul din zboruri întâlneşte un fanatic creştin: "I spied a coin under the seat in front of me. When I sat up, I saw that my seatmate was at last looking at me. "Have you found Jesus?" he said suddenly. "Uh, no, it's a quarter," I answered and quickly settled down." În Belgia, are ocazia să discute politică: "The Flemish can't stand the Walloons and the Walloons can't stand the Flemish, but when you talk to them a little you realize that what holds them together is an even deeper disdain for the French and the Dutch." Iar în Hamburg, după ce priveşte îndelung vitrinele sex-shop-urilor, ajunge pe o stradă "interestingly named Gorch-Fock-Wall, which sounded to me like the answer to a riddle: what does Gorch do when he can't find his inflatable doll?" Deci, per total, e din nou atât de amuzant încât am început să râd din tot sufletul la 2 noaptea. Pot să-i iert chiar şi părerea negativă (deci evident deformată) despre Bruxelles.

Arhitectură nu ştiu, dar de călătorit, parc-ar merge un pic. Numa' să treacă examenul de mâine. Şi cele din decembrie. Şi Crăciunul. Şi... da, mai bine mai citesc.

Fraţi şi surori

Nu serialul, că nu m-a prins niciodată.

Pe Phillip l-am cunoscut primul, când alergam prin Maastricht ca o găină fără cap. Agentul imobiliar ne-a urcat în maşina lui mult prea scumpă şi ne plimba de la o cameră ridicol de mică la următoarea cameră ridicol de mică când ne-a menţionat în treacăt că dacă găsim 5 oameni, are o casă în renovare. Mi-am petrecut următoarele 3 ore printre găleţi de glet, ascultând discuţii în germană despre izolaţie şi termoficare şi împărţind o ţigară cu Phil pe viitorul lui balcon. Două săptămâni mai târziu îl luam la mişto privind chiulul de la matematică; mi-a închis gura spunându-mi că deja a trecut prin toate capitolele şi le-a explicat şi altora cum se face.

Chantal a ajuns un pic mai târziu şi noi i-am făcut turul casei de parcă deja locuiam acolo. Şi-a ales camera instant, iar când a ieşit pe terasă a izbucnit într-o serie de Scheisse-uri de bucurie şi mi-a sărit de gât ca şi cum ne ştiam de ani de zile. E cea mai mică din casă, o revoltă lipsa de zile libere din semestrul ăsta, are un dormitor roz şi alb şi sare ţipând pe masă când intră în bucătărie şi prinde şoriceii în plimbare nocturnă. (Da, avem şoareci. Nu, nu e din lipsă de igienă. E un fel de tradiţie olandeză. Pe primul l-am şi botezat.)

Pe Julian l-am cooptat pentru că a fost primul care s-a oferit să-şi transforme una din camere într-un fel de sufragerie, cu ditai televizorul şi destule scaune şi perne pentru un mic batalion. După destule discuţii virtuale, ne-am cunoscut la Intro Day şi am făcut mişto împreună de toţi nemţii veniţi la costum şi cravată. Am fost un pic îngrijorată la început, când se tot lansa în discuţii despre Weed Pass şi cât de important e să-l obţină; să vezi că o să deschid uşa şi-o să mi se înmoaie picioarele. În schimb, s-a întors de-acasă acum două weekend-uri spunând că şi-a găsit motivaţia şi de-atunci îşi face veacul la bibliotecă. Găteşte tot felul de interesănţenii spaniole şi chinezeşti şi coboară, amuzato-exasperat, să vâneze şoareci cu o cratiţă şi o spatulă la fiecare chiţăit al lui Chantal.

Hannah a fost ultima în grup, în bodogănelile subtile ale lui Julian care ar fi preferat un ne-german. "Îţi dai seama că o să fii un pic exclusă," m-a avertizat pe privat. De unde. Hannah e prima care-mi traduce când se lansează în discuţii prea rapide pentru vocabularul meu de 20 de cuvinte. Singura care nu studiază varii economii, are un grup de prieteni în care nu se repetă naţionalităţile şi un prieten din Groningen de care ne împiedicăm prin bucătărie tot la două weekend-uri. Se enervează greu şi te îmbrăţişează mult mai mult decât cere stereotipul nemţilor reci şi calculaţi.

Ne înţelegem bine. Mai lăsăm vasele să se strângă lângă chiuvetă, televizorul mai urlă la 12 noaptea, ne-au trebuit 3 săptămâni să montăm nişte rafturi şi cred că o dată a atentat cineva la jumătate din ciorchinele meu de struguri. Dar închiriatul în comun, mai curând decât cameră cu cameră, ne-a forţat să ne cunoaştem şi să ne împrietenim, aşa că acum nu conversăm superficial şi jenat când ne întâlnim în faţa plitei. Mai curând decât   "oamenii din aceeaşi casă cu mine", ăştia patru îmi sunt deja, cu exagerarea de rigoare, un fel de fraţi şi surori. Şi asta merită toate jumătăţile de ciorchine de struguri.

Echiparea

Ziceam mai deunăzi că olandezii ăştia academici te pun să fii activ la seminarii. Ce nu ziceam, pen'că habar n-aveam la momentul vorbirii, e că te pun şi să lucrezi în echipă. Mai tot timpul. Ceea ce nu-i rău, în principiu, măcar în ideea perfect realistă că asta o să faci tot restul vieţii. (Dacă nu te faci pădurar.)

Chestia e că nu-ţi alegi echipa. Ceea ce înseamnă, cel  puţin pentru primele cursuri, că te trezeşti cu două-trei zile în care să pui la punct ditai prezentarea cu oameni cărora de-abia le-ai aflat numele. Dacă ai baftă, bafta ta. Dar şi cea mai mare găleată de baftă sughiţă câteodată. Deci, ce-am (re)învăţat în 6 săptămâni de lucrat în echipă?

Durează să te tunezi

(Aoleu, asta sună de parcă mi-am pus silicoane şi aştept să se aşeze.)

Pentru cursul de Relationship Management am avut de făcut o prezentare înaintea primului seminar. Adică ne-am identificat pe mail şi ne-am cunoscut întrebând oamenii din faţa bibliotecii "eşti cumva tipu' ăla din Australia cu care trebuie să fac un plan de management al relaţiei pentru un serviciu de asigurare pentru animale?" Pentru această primă prezentare am lucrat 12 ore întinse peste 2 zile. Da, ne-a trebuit juma' de zi ca să producem 10 slide-uri. La cea mai recentă prezentare, în schimb, mi-am pus ideile într-o prezentare şi le-am trimis-o celorlalţi pe Facebook, autorizându-i să masacreze după bunul plac. Au mai completat şi ei, am mai discutat 5 minute şi am fost mult mai simpatici decât prima dată.

Fiecare vine cu piticii lui

La Customer Analysis am avut deja o facilitare (seminar în care echipa ta ghidează toată discuţia şi explică tot materialul) şi lucrăm la a doua. M-am apucat de prezentare cu drag şi spor, fericită că am deja de data trecută un template decent-dar-nu-sinistru-de-corpora-trist. Am trimis-o unei colege şi mi-a răspuns, aproape speriată: "păi l-am mai folosit p'ăsta, ce-o să creadă profu'?" M-am blocat puţin când mi-am dat seama că eu aşteptam idei şi ea aştepta estetică. Acum ne reglăm aşteptările.

E mai bine-n doi

(De unde-i asta? Îmi sună a melodie mediocră.)

E mai bine-n doi, da' nici prea mulţi nu tre' să fie. Pentru lucrarea finală de la RM, o ditai strategia pentru lansarea unui joc video, am discutat şi răsdiscutat până a început să ne sufle termenul în ceafă şi am decis, cu lacrimi în ochi, să împărţim întrebările. Şi ce să vezi! acum chiar suntem la jumătate şi am căzut de acord fără să despicăm fiecare paragraf. Sigur, la scrisul propriu-zis al lucrării parcă văd că mi se trezesc mie piticii şi mă ofer să scriu singură ca să nu se vadă diferenţele de stil. Dar până-atunci mai e cale lungă, să ne-ajungă. Adică vreo 2-3 zile.

Da-i fain aşa, să nu te simţi singur pe lume şi să ai cu cine să pasezi idei. Acum, că mă trag examenele de mânecă, parcă văd că pun de vreun grup de studiu. Şi-atunci să vezi tocilăreală.

Autobiografii

Nu ale mele, că n-am îmbătrânit aşa repede.

Julian Barnes - Nothing to Be Frightened Of

Cartea începe lejer, cu poveşti despre familia lui. Mi-au trebuit câteva capitole ca să mă prind că tema principală în "Nothing..." e moartea. Sau, mai curând, atitudinea în faţa morţii. Barnes trece prin poveşti personale şi prin exemple din biografiile autorilor lui preferaţi ca să discute, cu destulă lejeritate, despre dimensiunile filosofice, religioase şi estetice ale morţii şi despre moştenirile emoţionale lăsate celor dragi. Pe alocuri e serios şi teoretic: "Art and religion will always shadow one another through the abstract nouns they both evoke: truth, seriousness, imagination, sympathy, morality, transcendence"; pe alte locuri, sinistru de amuzant: "Why should mortality be less of a matter for male boasting than cars, income, women, cock size? Night sweats, screaming - Ha! that's primary school stuff. You wait till you get to... And so our private anguish might be shown up as not just banal but under-powered. MY FEAR OF DEATH IS BIGGER THAN YOURS AND I CAN GET IT UP MORE OFTEN". Cu replici de genul ăsta, e uşor să uiţi că vorbeşte despre moarte. Abia în ultima treime a cărţii m-a izbit o frică primară.

Stephen Fry - The Fry Chronicles

Fry, tipul ăla care mă face să râd cu lacrimi în Black Adder şi Quite Interesting, atât de popular în Anglia că şi-a meritat o menţiune apreciativă într-un cântec rap, şi-a scris nişte autobiografii, se pare. Zic "nişte" şi "se pare", pentru că eu am citit "The Fry Chronicles" la întâmplare, aşa că am aterizat cam în mijlocul vieţii lui. Povestea începe când, după o adolescenţă aparent tulburentă, e acceptat la Cambridge şi prinde microbul actoriei; se împrieteneşte cu Hugh Laurie şi Emma Thompson şi începe să accepte diferite proiecte, de la stand-up comedy la piese, musical-uri sau reclame. "A beer commercial? Me? A low vulgar commercial, for a highly polished artist such as myself? How unbelievably insulting. I almost ran to the appointed place." Îşi cumpără un Mac şi împarte plăcerea de a scrie progrămele inutile cu Douglas Adams. Câştigă ridicol de mult, îşi cumpără maşini şi sfârşeşte, în ultima pagină a cărţii, prin a trage o linie de cocaină.

Merită citită? Întrucâtva. Dacă vă plac umorul englezesc, autoironia şi jocurile de cuvinte, merită încercată. Pe mine m-a enervat de la un punct încolo tendinţa de a se căina. Chiar dacă îl cred când spune că sub pojghiţa de abilităţi sociale e nesigur pe sine, tot e puţin enervant să vezi un adult plângându-şi de milă în casa de vacanţă cu 5 dormitoare.

Deci mi-am făcut şi moftul ăsta. M-aş retrage cu nişte ficţiune, dar am ceva articole ştiinţifice la rând. Să vedem, deci, ce efect are retragerea privilegiilor business class asupra loialităţii clienţilor companiilor aeriene.

Comparaţie

În anul întâi îmi adaptam programul de la Comunicare după orarul de la ASE. Ajungeam la seminarii când cu o grupă, când cu alta, mereu rătăcită într-un colţ şi cerând efort suplimentar când se striga catalogul. "Şi grupa 9, Popescu." Se apropia de mijlocul semestrului când m-am trezit, aproape întâmplător, la seminar cu grupa mea. Două colege discutau aprins sistemul de steluţe pentru participare impus de unul din profii faini. (V-am mai zis de el.) "Băi, şi e una care are toate steluţele până acum, îţi dai seama ce tocilară infectă trebuie să fie?" "Cine, Popescu aia? Da, probabil se duce cu vreo grupă de tâmpiţi, n-are cum altfel." Am simţit că e momentul oportun să mă prezint. "A, tu eşti?" mă întreabă una dintre ele. "Cam da," zic. "Salut atunci, te urăsc!" îmi răspunde, probabil cu un umor pe care nu l-am prins.

***

Azi coboram prin labirintul de universitate după un tutorial. Glumeam cu colegele despre încercarea de mituire a publicului din prezentarea trecută, când pentru pauza dintre ore au pus un slide cu "Have a break" şi ne-au împărţit KitKat. "Ştii, Rralouka," (cam asta ar fi pronunţia nemţească şi/sau olandeză) îmi spune Emma, "îmi place că vii cu întrebări interesante. Chiar ajută ora." M-am înroşit un pic. Cum o fi, dom'le, să nu aplici regulile de capitalism sălbatic şi la şcoală?

Ai grijă ce-ţi doreşti

Azi îmi termin, cu o doză rezonabilă de succes, prima săptămână în Maastricht. E fain sentimentul ăsta de "luat de la capăt". În plus, mi se pare că am ajuns fix unde trebuia să fiu.

Geografic

De când am plecat din Bruxelles voiam să mă întorc prin zonă. Oraşul care mă adoptă acum e micuţ şi cochet în felul ăla olandez, cu multă cărămidă şi case înguste, înghesuite pe străduţe cu piatră cubică. (Deci adidaşi şi balerini. Fără tocuri.) N-au transport public şi nici nevoie de el; toată lumea bicicleşte. Şi vreau să zic toată lumea.

M-am instalat într-o cameră de mansardă şi mi-am petrecut sâmbăta trecută montând toate corpurile de mobilier care erau la ofertă la Ikea. Scutită prin absenţă de părerile părinţilor, acum am o cameră ca dintr-o versiune low-cost a Tumblr-ului, cu pat jos, înghesuit sub acoperiş, o bară pentru haine în loc de şifonier şi tot felul de cutiuţe, sertăraşe şi suporturi împrăştiate strategic. Am despachetat, în sfârşit, totul şi am primit un număr rezonabil de prize.

Baia e un etaj mai jos, iar pentru bucătărie mai cobori unul. În schimb, la 12 paşi pe număratelea e ieşirea către terasa de pe acoperiş. Aş zice că acolo îmi beau cafeaua, dar toată săptămâna m-am trezit aşa târziu că am sărit cu totul peste cafea. (Şi peste cutiile rămase după uşă.) În schimb acolo învăţ, în pantaloni scurţi la cele douăş'patru-care-par-treizeci de grade.

Academic

Pentru că da, deja am de învăţat. Sistemul cu care se laudă Maastricht University este de Problem-Based Learning, care pune studentul să-şi organizeze propria învăţare. Cum se traduce asta? În foarte puţine cursuri şi foarte multe tutoriale, un fel de seminarii în grupe de 10-15 oameni în care profesorul intervine doar dacă porneşti pe câmpii. Miercuri am avut cursul introductiv iar joi am avut deja prima prezentare.

Semestrul e împărţit în 3 "blocuri", primele două de 8 săptămâni şi cu câte două cursuri, al treilea scurt, de o săptămână sau două, ocupat cu pregătirea dizertaţiei. Materialele sunt cât se poate de recente, discutăm mult pe marginea ultimelor articole din domeniu. Clădirile sunt mici labirinturi, iar biblioteca e deschisă aproape 14 ore pe zi, în fiecare zi. Universitatea are parteneriate cu 100 şi ceva de universităţi globale şi te ajută să-ţi găseşti internship-uri. E de bine.

Social

Internaţional ai vrut? Na-ţi internaţional. Olandezii sunt, ei bine, al doilea grup naţional din universitate, devansaţi de germani. Auzisem o exagerare cum că nemţii ar fi 80% din studenţi; eu sunt singura ne-nemţoaică dintr-o casă de 5 oameni şi m-a distrat exagerarea. Ceea ce nu înseamnă că restul nu sunt de peste tot. Aseară eram câţi oameni, atâtea naţionalităţi, aduşi împreună de minunata terasă ante-menţionată şi de planificarea viitoarelor petreceri.

Cu viaţa de noapte nu prea ştiu cum e, de vreme ce momentan am preferat o relaţie strânsă cu perna şi plapuma cu floricele. N-am ratat nimic, mi se şopteşte din cască: doar două cluburi sunt deschise mai târziu de 2 dimineaţa şi acolo urlă un tehno mizer. Presimt că mă voi deda la socializări mai paşnice, cu cine sau petreceri bine ascunse. Bine, mai puţin diseară, când se anunţă o petrecere-monstru. Cică anul trecut au fost 300 de oameni şi 7 plângeri la poliţie; anul ăsta vor să bată recordul.

Deci mi-e bine. Mi-e puţin greu să-mi intru în ritm şi mi-e puţin dor de oamenii minunaţi de la un fus orar distanţă, dar mi-e bine. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Două treimi

Din an, vreau să zic. A mai rămas înc-o treime din 2012 şi m-am trezit gândindu-mă la ce-am făcut până acum. În decembrie îmi doream câteva chestii; unele mi-au şi ieşit.

Lucrurile serioase

Ziceam că mai termin o facultate. Nu s-a mai întâmplat; mi-am terminat examenele, dar am ratat înscrierea pentru licenţă şi nici că m-am uitat înapoi. În schimb, de luni încep un master care, măcar din PowerPoint-ul introductiv, pare să fie fix ce-mi trebuie: un program foarte specific, cu accentul pus pe învăţare independentă şi continuă. Unul din primele cursuri foloseşte ca manual "Predictably Irrational"-ul tocmai citit de plăcere.

La muncă am aflat că sunt primul trainee care pleacă de bunăvoie. Uşoara vinovăţie mi-a mai trecut în ultima zi, când am aflat că departamentul pe care-l visam nu mă visa înapoi. Dar ne-am despărţit civilizat şi mie mi-a plăcut ce-am lucrat. Dacă sentimentul e măcar puţin reciproc, mă declar mulţumită.

Pasiuni şi obligaţii

Cu transportul stau la fel de prost. Am picat a doua oară traseul şi am decis că străzile Bucureştiului sunt mai sigure fără mine în spatele volanului. Nici pe bicicletă nu m-am mai urcat, decizie îndoielnică de vreme ce acum mă mut în ţara bicicliştilor / bicicletelor / biciclitului.

Am rămas la pasiunile mai statice, cu nasul în cărţi sau degetele pe tastatură. Prin CROS am făcut un curs de scriere narativă cu Cristi Lupşa, care mi-a arătat cât de complicat e să scrii ceva simplu. Încă nu aplic cum trebuie ce-am învăţat, încă mi se pare că eventualele mele poveşti n-ar interesa pe nimeni.

Barcelona e bine, sănătoasă şi fără s-o fi văzut eu. Prin primăvară m-am întors la Paris şi am ratat cu încăpăţânare obiectivele turistice, preferând să mă pierd pe străzi. Acum câteva săptămâni mi-am găsit casă în Maastricht, făcând naveta din dragul, neschimbatul şi prietenosul Bruxelles. Acum mă bate-un gând de Berlin, pe care trebuie să-l potrivesc cu prudenţă în programul şcolar.

Oameni

Aoleu, aici e-aici. Am ajuns să-mi fac bagajele pentru un an în 3 ore înaintea plecării. Până atunci am preferat să mai îmbrăţişez oamenii minunaţi de care deja mi-e dor. Într-o săptămână şi ceva s-au aglomerat toate: un karaoke uşor alcoolizat cu prieteni reîntâlniţi întâmplător, un ultim boardgame prelungit, cu trădări şi tânţari în Herăstrău, ba chiar o petrecere surpriză cu muzică bună. În avion mai că mi-ar fi dat lacrimile.

Mâine începe toamna, iar eu plec la vânătoare de mobilă pentru viitorul meu an olandez. Veniţi pe la mine? Să ştiu să-mi cumpăr înc-o saltea.

Un pic din toate

Am intrat iar într-o perioadă de citit ce-mi pică în mână, fără plan, fără legătură şi ocazional fără nici cea mai mică idee ce m-aşteaptă. Asta m-a aşteptat în ultimele 3-4 săptămâni.

Dan Ariely - Predictably Irrational

Încă o carte (după SuperFreakonomics şi Drunkard's Walk) care ar intra la fix în programa de la ASE. Ariely predă economie comportamentală, ştiinţa care explică cum greşim când luăm decizii, iar prima lui carte e un fel de scriptură în domeniu. Exemplele sunt simpatice; povesteşte despre statul la coadă pentru o mostră gratuită (dintr-un parfum care nu ne place), preferinţa pentru medicamente de marcă (ştiind că n-au nimic în plus) sau încăpăţânarea de a alege altă bere decât colegul de masă (care ne place la fel de mult ca parfumul de mai sus). În naraţiunea destul de serioasă apar şi mici bancuri cuminţele: "The effect of agreeing to an honor code is even more surprising since MIT doesn't have an honor code." Per total, e bună drept introducere în zona asta de psiho-economie; mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă n-aş fi scăpat deja în cărţi mai recente din zona asta.

Yann Martell - Life of Pi

Martell zice că e o poveste adevărată. Google nu-mi spune ce să cred. "Pi" din titlu e Piscine Molitor Patel, un puşti indian care îşi alege singur porecla de frica pronunţiei greşite "Pissing". Creşte printre animalele din grădina zoologică a părinţilor lui şi se declară hindus, musulman şi creştin, pentru că iubirea de divinitate e aceeaşi. Încearcă să emigreze în Canada, nava se scufundă şi se trezeşte într-o bărcuţă cu un tigru bengalez. De-aici, povestea curge un pic autist, cu o ţâr' prea multă religie pentru gustul meu, până la un final cu un twist interesant. Merită citită, dar nu m-a dat pe spate.

Gretchen Rubin - The Happiness Project

Atââât, stai c-am dat-o motivaţionale. Non-ficţiunea de faţă e povestea anului în care autoarea, genul de persoană căreia nu-i lipseşte mai nimic, se decide să devină mai fericită. Ca-ntr-o reclamă la depozite la termen, "fericirea se plănuieşte, nu se întâmplă", aşa că Gretchen îşi face ditai lista de rezoluţii, sparte pe teme şi luni calendaristice. Mai mult, pe drum descoperă Secrete ale Maturităţii şi Adevăruri Splendide (traducerea mea, majusculele ei). Deci da, apa

r clişee şi glorificări. Dar e simpatic scrisă şi se fereşte de a da Soluţii (majuscula mea, de data asta), preferând să povestească ce i-a mers şi unde a dat-o-n gard. Plus că are momente de sitcom: "When I told people I was writing about

happiness, the most common response was «You should study Buddhism.» A close second was «So are you drinking a bottle of wine every night?»"

Cormac McCarthy - The Road

De departe cea mai deprimantă carte de care am avut parte în ultima vreme. În ultima multă vreme. Un tată şi fiul lui merg pe un drum într-o societate post-apocaliptică. Nu ştim ce s-a întâmplat şi unde se duc. Sunt singuri, înfometaţi, înfriguraţi, bolnavi şi alienaţi. Şi tot aşa în 287 de pagini, versiunea necartonată. "The Road" a câştigat nu ştiu ce premii şi admiraţia lui Oprah (Oprah-ei?), iar McCarthy a scris şi "No Country for Old Men". Eu nu ştiu ce vă place.

Emma Donoghue - Room

Nici "Room" nu pleacă de la o premisă uşor de digerat, dar îmbină mult mai frumos oroarea cu speranţa. Naratorul e Jack, un puşti de 5 ani care trăieşte într-o cameră cu mama lui, ştiind că în afara camerei e doar lumea din televizor. Devine evident destul de repede că stau acolo pentru că mama lui a fost răpită şi închisă, trăind doar pentru a-şi ţine copilul cât mai normal şi sănătos. Cei doi reuşesc să scape şi încep să (re)descopere lumea; după câteva zile de separare, Jack îi dă raportul mamei: "I've been on swings and I know money and fire and street persons and I've got two books and a conscience and spongy shoes." E frumoasă şi dureroasă şi cu final fericit.

Tina Fey - Bossypants

Pe cât m-a deprimat "The Road", pe-atât am râs cu gura până la urechi la autobiografia Tinei Fey. Cu acelaşi umor delicios din scenetele Saturday Night Live sau episoadele de 30 Rock, Fey povesteşte despre prima tabără de actorie, prima slujbă la un azil YMCA, despre experienţa de stand-up, cum a ajuns să producă un serial şi cum îşi împacă slujba şi familia. Când s-a născut fiica ei, spune că i-a scris o rugăciune: "May she play the Drums to the fiery rhythm of her Own Heart, so she need Not Lie With Drummers." Iar rolul femeii în televiziune e expediat la fel de concentrat: "I suspect that the definition of crazy in show busines is a woman who keeps talking even after no one wants to fuck her anymore." E musai, musai de citit. Preferabil nu în tren, mai ales dacă râdeţi ciudat. (Ca mine.)

Imobiliare

Sau cum te aduce Olanda la o formă uşoară de disfuncţie bipolară.

9:02, în tren spre Liège. "Hai că-i bine."

10:10, în gară în Liège. "Bă, ej'nebun, n-au şi ăştia un panou cu trenurile?"

10:45, în centrul Maastricht-ului. "Uăileu ce frumos îi! Cu străduţele şi clădirile şi biciclistele în fustă şi bicicliştii cu ochelari de soare şi catedrala aia şi catedrala ailaltă!"

11:20, ieşind din facultate. "Băi, ce eficienţi sunt, în 5 minute am terminat cu toate întrebările! Şi secretariatul e într-o fostă biserică, ce mişto!"

11:53, la aparent cea mai prietenoasă agenţie imobiliară. "Ok, nu prea mai sunt camere, da' asta pare simpatică şi pot s-o văd azi. 2 kilometri juma' nu-i aşa de mult, nu?"

15:45, gâfâind. "Pfuai de viaţa mea, cât de mult sunt 2 kilometri juma'!"

16:20, la vizionarea camerei.

Eu: Şiii... restul camerei unde e?

Karin, agenta: Adică?

Eu, oftând a disperare în 9 metri pătraţi. Glumeam. Maşină de spălat are?

Karin: Nu.

Eu: Frigider?

Karin: Relativ.

Eu: Adică?

Karin: E unul, da' nu prea răceşte.

Eu: (sunet de pistol şi creieri pe pereţi)

17:36, înapoi la agenţie.

Eu: Până mâine încerc să mă decid.

Karin: Până mâine se dă.

Eu: Ok. Altele mai sunt?

Karin: Mai e una după colţ de-aici, spaţioasă, baie proprie...

Karin 2 (pe care probabil n-o cheamă Karin, dar fie): S-a dat de juma' de oră.

18:10, la gară tocmai la timp pentru trenul de 18:20. Care nu circulă. Următorul e la 19:20. "Da-v-aş şi băga-mi-aş şi trimite-v-aş cu oraşul şi străduţele şi bicicliştii şi catedralele voastre cu tot!"

18:32, în centru, la un cornet de cartofi prăjiţi. "Hai că nu-i aşa de rău."

18:34, la mijlocul cornetului. "Hai că o să fie ok."

18:37, aruncând cornetul gol. "Hai că-i ok."

De ce aş pleca din ţară

Şi totuşi mă ia dorul de ducă. Chiar dacă mi-e bine aici. Chiar dacă trăiesc într-o bulă hiper-privilegiată unde problemele la ordinea zilei se aud înăbuşit. Chiar dacă mă păcălesc singură cu 4 zile acolo, 5 zile dincolo, pe care încerc să le umplu cu momente memorabile. Vacanţele nu-mi sunt de-ajuns şi mă văd plecând din nou.

Pentru că nu e comod
Semestrul în Belgia a fost o aventură controlată, o ieşire cu-un picior din zona de confort şi singurul meu moment de independenţă de până acum. Când mă gândesc la o nouă plecare, mai că îngheţ de frica viitoarelor catastrofe; ciudat, însă, că frica asta mai mult mă-mpinge să plec, să încerc, să văd dacă merge. Vreau să mă obişnuiesc cu o cameră mică şi friguroasă, să dau ciorba în foc şi să învăţ un singur drum spre şcoală, pe care să nu-l schimb decât cu harta în mână. (Şi chiar mi-ar plăcea o şcoală la care să nu pot da rasol.)

Pentru că „acasă” e un concept flexibil
Da, familia imediată mi-e restrânsă în 120 de km. Unchii şi mătuşile, în schimb, sunt deja bine înfipţi pe meleaguri nord-americane, respectiv scandinave. Prietenii cei mai dragi din liceu au între ei Canalul Mânecii. Gaşca din Erasmus s-a răspândit care încotro, dar începe timid să migreze din nou spre Vest, iar în Bruxelles au rămas măcar trei oameni care mi-ar întinde o pătură pe jos şi o cană de ceai. Toată ameţeala asta geografică mi-a arătat că distanţa fizică n-are a face cu apropierea emoţională. Altfel spus, dacă „home is where the heart is”, oricum ar trebui să mă mut în aeroport ca să-mi recompun inima. Şi-atunci, ce contează unde e aeroportul?

Pentru că e momentul
Dacă nu acum, atunci când, întreba retoric un artist de excepţie al muzicii româneşti. Sunt (relativ) proaspătă absolventă, tocmai bine cât să pretextez un master. Nu-s legată de glie şi pot să dau confortul actual pe sentimentul de „am făcut-o şi p’asta” viitor. Prefer să-mi fie dor de ai mei decât să ne certăm zilnic pe dezordinea din camera mea. Vreau să văd dacă-mi iese, vreau să mai am o nebunie de-asta înainte să mă stabilesc în viaţa de adult.

Deci probabil că o să plec. Dacă nu-mi dispar documentele pe drumul spre Olanda (ah, Poşta Română, tărâm al încântărilor) şi dacă găsesc unde să locuiesc, din septembrie o să fiu la master în Maastricht. Uraţi-mi noroc.

C. şi D. Heath, „Switch: How to Change Things When Change Is Hard”

Cum poţi să faci spectatorii unui film să mănânce mai puţin popcorn? Să le expui raţional beneficiile unei diete sănătoase şi efectele nocive ale porumbului prăjit în ulei? Să-i sperii cu imagini şocante, de genul „astea sunt arterele tale după o pungă mare de popcorn”? S-ar putea să fie de ajuns să le dai o pungă mai mică.
Pentru Chip şi Dan Heath, sunt trei categorii mari de factori care favorizează schimbarea: cei raţionali, cei emoţionali şi cei de context. Ca să nu sune prea arid, autorii aseamănă creierul nostru unui călăreţ pe un elefant. (Călăreţ e compus de la cal, nu? Deci ar trebui să-l traduc drept „elefăntăreţ”?) Călăreţul e partea raţională, care ştie unde vrea să meargă, dar nu are mereu forţa să cârmească elefantul. Elefantul, bineînţeles, este partea emoţională, rezistentă la drum şi capabilă de eforturi, dar capricioasă şi uşor de speriat.
Ca să-ţi iasă planurile de schimbare, deci, trebuie să împaci şi capra şi varza: să ghidezi călăreţul, să motivezi elefantul şi să netezeşti drumul. (Astea sună mai bine în engleză.) Problema, spun fraţii Heath, e că de multe ori ne lansăm cu cele mai bune intenţii în soluţii nepotrivite: venim cu explicaţii raţionale în faţa unui grup nemotivat, de exemplu. Aşa că au scris o carte plină de exemple în care tot felul de oameni reuşesc să schimbe lucrurile.
Uneori, problema chiar e de înţelegere. Ultracunoscuta piramidă a alimentelor e vagă, complicată şi nu spune nimic concret despre ce să mănânci pentru sănătatea ta. Doctorii dintr-un orăşel american au descoperit că pot atenua problemele cu colesterolul ale pacienţilor doar recomandându-le să înlocuiască laptele normal cu cel degresat – o mişcare simplă şi uşor de urmat. Exemplele cele mai colorate sunt pe partea de motivaţie, unde apare un proaspăt absolvent care a început o mişcare de salvare a animalelor pe cale de dispariţie din întreaga lume. Iar cele mai practice par cele din partea de context; o companie cunoscută pentru relaţiile infecte cu clienţii s-a întors 180 de grade doar dezinstalând robotul telefonic şi forţând operatorii să răspundă cererilor.
Cea mai faină chestie la „Switch” nu e musai modelul, care cu siguranţă a mai fost conturat până acum, ci modul foarte practic în care este abordată schimbarea. Fraţii Heath se feresc de principii generale, iau fiecare caz şi îl despică până la rădăcina problemei şi vin cu soluţii punctuale. Totul e scris curat şi expresiv şi apar chiar şi exerciţii pentru ca cititorul să-şi antreneze muşchiul schimbării. De citit, ţinut minte şi lipit paşii deasupra biroului. Se găseşte de împrumutat la CROS.

De ce aş rămâne în ţară

După Bac, când eu îmi împachetam sandalele pentru plecat la mare, câţiva colegi îşi împachetau toată viaţa ca să plece la studii în străinătate. Au trecut patru ani şi m-am tot gândit ce m-a tras înapoi de a le fi colegă de facultate. Întrebarea m-a măcinat şi mai tare în semi-depresia post-Erasmus, când nu-mi găseam locul în camera mea. Deci, de ce să rămân în ţară?

Pentru că e comod
Stau cu ai mei, iar dacă m-aş muta, probabil ar fi la câteva staţii de autobuz. Gătitul e, cel mult, un hobby incipient, manifestat prin salate cu de toate, iar maşina de spălat e un mister total. Ştiu cum se leagă magistralele de metrou. Nu-mi fac griji că aş putea să intru într-un magazin şi să uit cum se cheamă pâinea, fiind nevoită să recurg la gesturi disperate şi fraze descriptive. Mămăliga e familiară şi hrănitoare, iar eu sunt aici dintotdeauna, mai ceva ca dacii.

Pentru oamenii dragi
Oricât de performante ar fi laptop-urile şi oricât de rapid internetul, e ceva nenatural în a vorbi cu mama pe Skype. Sau, şi mai rău, în a rata conversaţia pentru că am stabilit ora de „întâlnire”, dar nu şi fusul orar după care ne luăm. La câteva weekend-uri, mă întorc de la bunici răsfăţată cu mâncarea preferată şi conversaţii în care simt mândria lor că „am crescut”. Mi se pare normal să mă văd cu prietenii la o bere „în juma’ de oră, la Unirii”, nu de Crăciun şi Paşte.

Pentru că mi-e bine
Una peste alta, am o viaţă aşezată şi cu multe lucruri frumoase. După 10 luni de traineeship, încă merg la muncă în fiecare zi cu entuziasm şi dor de lucru. Aproape am terminat cu şcoala şi merg, când şi cât am eu chef, la o şcoală mult mai interesantă. Vara e plină de concerte, la care ajung cu bani puţini şi distracţie multă cu gaşca din Bridagă. Bucureştiul n-o fi extraordinar, dar are locuri (mici, ascunse şi frumoase) unde mă simt ca acasă.

Şi totuşi...

Facultatea în patru proverbe

Săptămâna trecută am avut festivitatea de absolvire a Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice. Bine, „am avut” e forma prescurtată pentru „am urmărit pozele pe Facebook în timp ce updatam Excel-uri în Pipera”. Am terminat cu examenele, aşa că mă declar, cu juma’ de gură, absolventă, chiar dacă nu-mi dau licenţa acum. Cu aproape două diplome universitare sub centură şi gândul că am îmbătrânit, îmi permit să dau câteva sfaturi de supravieţuire.

Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge

La ASE, cursurile încep la 7.30, cât să prinzi stingerea luminilor stradale din autobuz şi răsăritul din bancă. SNSPA-ul e mai generos, începe la 8.00, dar compensează prin plasarea la orele fragede a celor mai dure seminarii, la care moţăi treizeci de secunde şi pierzi firul pentru două săptămâni. Un termos pentru cafea se amortizează în primele săptămâni şi nu mai depinzi de zeama de şosete de la automat.

Fă cum zice popa, nu cum face popa

Dacă aveam un leu pentru fiecare curs înţesat de greşeli gramaticale, probabil chiar îmi cumpăram un termos pentru cafea. În mod amuzant, tocmai profesorii respectivi insistau asupra formei şi corectitudinii în lucrări şi examene. Şi plagiatul e o chestiune interesantă. Circulă pe interneţi vorba că „să copiezi dintr-o carte e plagiat, să copiezi din mai multe se cheamă cercetare”. Facultatea m-a învăţat că plagiatul e arma studentului, iar cercetarea, apanajul profesorului universitar.

Cine sapă groapa altuia cade singur în ea

Pe parcursul studiilor superioare, veţi avea / aveţi / aţi avut colegul *ăla* care refuză să se joace frumos cu ceilalţi copii. Mândru de prezenţa fără pată şi de bartai biblioraftul său de notiţe, se face că plouă când e întrebat ce se dă la examen. Cea mai răutăcioasă bucurie a studentului mai puţin exemplar e să ia o notă mai mare. Un alt moment distractiv e când colegei care vrea să-i semnaleze supraveghetorului un caz de fraudă îi cade caietul de pe genunchi.

Cu răbdarea treci şi marea

Acelaşi curs, cu acelaşi profesor şi acelaşi manual ascuns în trei semestre consecutive sub nume diferite. Cursuri cu prezenţă, pentru că fără prezenţă n-ar sta nimeni treaz. Proiecte de 60-70 de pagini, constând în completarea unui formular cu ţâşpe mii de căsuţe. Examene grilă de douăzeci de întrebări, corectate în trei săptămâni. Cozi la secretariat şi taxe pentru fiecare hârtie cu ştampilă. Sunt doar câteva din bucuriile vieţii de student, pe care n-ai ce face decât să le depăşeşti cu răbdare şi tutun. Sau fără tutun, că dăunează grav sănătăţii

Per total, n-a fost rău. Economia şi comunicarea s-au îmbinat interesant, a fost o provocare plăcută să am 10-12 examene per sesiune, câţiva profesori chiar au fost excepţionali şi am rămas cu câţiva prieteni buni dintre colegi. Acuma hai, Gaudeamus şi fuga la mare, că dup-aia trebuie să devenim adulţi.

Butoane, oameni și lumini

Când intru în Media Lab, camera din Learning House dedicată tehnologiei, îmi vine greu să cred că prin noiembrie ne strângeam acolo ca să dăm jos tencuiala și să vopsim tocurile ferestrelor. Acum, laboratorul nostru de gadget-uri și electronice deștepte e cartierul general al cursului 2.0 de fotografie. Asta, desigur, când nu pozăm în pod. Dar să nu anticipăm.

De 1 mai ne-am văzut, plini de mândrie patriotică, la al treilea curs foto, tot cu Andrei și Sorin. Am început cu pozele selectate de fiecare dintre participanți după cursul trecut. „P-asta de ce-ai ales-o?” a fost întrebarea standard a „profilor”, convingându-ne să căutăm un argument mai solid decât „Mi-a plăcut”. Pe baza fotografiilor am mai prins câte un truc; așa am învățat, de exemplu, despre deformarea datorată unghiului larg al lentilei, care face obiectele apropiate să pară disproporționat de mari și care poate fi evitată fotografiind de la depărtare, cu zoom.

Ce-am mai făcut, învățat și stricat, scrie pe blogul New Media School.

S. Iyengar, “The Art of Choosing”

Dragi copii. Nu citiţi ce scrie pe ultima copertă. Nouă cazuri din zece, e ţeapă şi se lasă cu frustrare.

Sheena Iyengar ne avertizează de la început că încearcă de 15 ani să descopere ce stă în spatele alegerilor pe care le facem. Şi că încă n-a reuşit. Cu această încurajare, pleacă printr-o cursă prin ştiinţele sociale, de la psihologie şi chiar un pic de neuropsihologie până la sociologie, politică şi studii culturale. Concluzia generală, dacă există una, e că deciziile noastre sunt influenţate de mult mai multe lucruri decât mult-lăudata raţiune.

În dulcele stil al cărţilor de acest gen, autoarea îşi susţine părerile cu experimente şi exemple. În discuţia despre importanţa ordinii opţiunilor, se întreabă dacă voturile care l-au făcut preşedinte pe Bush Jr. n-au fost influenţate, total inocent, de faptul că acum-infamul texan era primul pe listele de vot. Căsătoriile aranjate, la care noi strâmbăm din nas, le înţelege ca demonstraţie a diferenţelor culturale în procesul alegerii: dacă am fost crescuţi într-o societate colectivistă, suntem mult mai liniştiţi lăsând decizia în mâinile celor mai experimentaţi. Iar pentru a-şi confirma bănuiala că ne blocăm dacă avem prea multe opţiuni, a organizat într-un supermarket o degustare de gemuri. (A reieşit că ne bucurăm să încercăm 6 arome, dar o masă cu 15-20 de borcane deschise ne terorizează până la a evita raionul de dulciuri.)

Cartea, per total, nu-i rea. E legată, un pic haioasă, scrisă simplu şi cu exemple faine. Pot să-i iert doamnei Iyengar şi alunecările ocazionale în filosofie, şi scoaterea la rampă a nenumăratelor experimente pe care le-a condus, deşi, de la un punct încolo, mă întrebam dacă încearcă să-mi vândă serviciile ei de consultanţă. Las de la mine, că mi-e simpatică.

Nu pot, în schimb, să-l iert pe editor, care m-a minţit în faţă. Pe ultima copertă de care vă avertizam, prezintă „The Art of Choosing” drept un ghid infailibil pentru navigarea apelor tulburi ale existenţei. „You’ll gain the ability to make better-informed decisions to help you shape your life,” cică. Pe când autoarea închide ultimul capitol spunând că, una peste alta, fiecare alege cum crede el de cuviinţă, în asta constând misterul şi frumuseţea liberului arbitru. Mmmbine.

Aşa că, nu e cu scheme şi soluţii simple. Dacă asta căutaţi, încercaţi „The Decision Book” a lui Krogerus şi Tschappeler. Subintitulată „50 models for strategic thinking”, e o cărticică de buzunar cu textul pe-o parte şi graficul pe cealaltă, numai bun de copiat şi aplicat. Majoritatea modelelor sunt cunoscute şi/sau aberante, dar vreo 2-3 chiar pun problema interesant. Sau, dacă n-aveţi chef de citit, faceţi fix cum vă taie capul, că oricum ne omoară probabilităţile.

H. Stein, „Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie zilnic”

Apărută la Nemira în aceeaşi colecţie cu nenumăratele „Ghiduri” (al Optimistului, al Pesimistului, al Leneşului, etc.), „Enciclopedia...” de faţă pare genul de cadou pentru prietenul căruia nimic nu-i convine. De-asta am fost un pic îngrijorată când am primit-o cadou.
Enciclopedie nu prea e, pentru că nici nu epuizează posibilele iritări cotidiene, nici nu le defineşte pe cele pe care le identifică. Ce face, în schimb, Stein, e să le clasifice alfabetic şi să explice de ce-l scot din pepeni. Cartea prezintă 115 motive de enervare constantă, de la adevăr la yin şi yang, trecând prin trecut, prezent şi viitor, muncă şi şomaj, prin toate anotimpurile şi prin colegi, şefi şi eleve în practică. Unele sub-capitole sunt adevărate mini-eseuri, rant-uri elaborate despre vreuna din vitregiile sorţii, în timp ce altele expediază rapid subiectul. De exemplu, artele moderne sunt bodogănite în numai două rânduri şi jumătate: „Pictura modernă este ca sushi. Orice om civilizat afirmă că-i place, dar, în realitate, nu este decât peşte crud cu orez rece.”
Volumul nu-i rău, dar nici grozav, devenind amuzant nu atât la apariţia vreunei perle umoristice, cât din strângerea la un loc a mai multor glumiţe decente. Autorul are o mică pasiune pentru clasificări, găsind 4 tipuri de şefi (împăiaţi, mici Stalini, femei şi bătrâni mincinoşi) sau 2 de muzicanţi stradali (virtuozi staţionari şi nepoftiţi mobili, cei din urmă cu trei subgrupe). Iar pe final, într-o încercare de complicitate cu cititorul, acceptă că Xerox-ul e pus relativ de umplutură: „Am folosit denumirea Xerox pentru că aveam neapărat nevoie de un articol pentru litera X. Adică, aparatura firmelor Canon, Sharp, Ricoh, Minolta, Toshiba, Hewlett-Packard sunt cel puţin la fel de proaste.”
Aoleu, stai. Ditamai dezacordul în fraza de mai sus, de neiertat nici prin enumeraţia interpusă între subiect şi predicat. Nenea traducătorul, 2, treci la loc. Iar voi, posibili viitori interesaţi de volumul prezent, faceţi cum vreţi. Dacă aveţi altă carte la rând, alegeţi-o pe-aceea. Dacă nu, puteţi să vă enervaţi pe Che Guevara – e între cârnatul de curry şi cheia Ikea.

Poveste din Vest

Săptămâna care tocmai se încheie mi-am petrecut-o în Transilvania, parţial cu munca şi parţial de dor de ducă. Şi mi-am amintit de ce mi-ar plăcea să mă mut acolo, dar nu definitiv.
Ce-mi place la Braşov şi la Sibiu e calmul. Viaţa nu pare să fie o cursă acolo, totul e cumva aşezat, potolit, luminos fără neoane şi cald fără radiatoare. Oamenii nu se împing pe stradă, prin autobuze sau prin metrouri – cu atât mai puţin cu cât nu au metrouri. Chelnerii nu te tratează la sictir, copiii molfăie covrigi în loc să urle, până şi câinii comunitari sunt prietenoşi şi traversează pe trecerea de pietoni.
Apropo de trecerea de pietoni şi de simţul civic în general. Ştiţi anunţurile alea sinistre din RATB, cu desăvârşita lor limbă de lemn, care te invită să „fii partenerul nostru pentru un transport de calitate” prin plata biletului? În Braşov, sunt înlocuite de un A4 simpatic şi realist: „Mai bine 1.5 lei pe bilet decât 100 pe amendă”. Zebrele din centru îţi cer să treci doar pe verde ca să „dai un exemplu copiilor”, iar Sibiul s-a autodeclarat „capitala bunelor maniere”.
Alt lucru fain la oraşele astea e că se pun în valoare. Da, în Braşov casele sunt renovate tot din două-n trei, unele amintind de semi-ruinele bucureştene. Şi da, în Sibiu renovarea e mai mult de faţadă, în centrul acoperit de fondurile europene de când cu Capitala Culturii. Dar tot parte să fie un efort cât de cât organizat şi mai constant decât eternele faceri şi desfaceri din dragul meu Bucureşti. Sigur, ajută şi clădirile în sine, cu toate ornamentele şi culorile şi ferestruicile ciudate şi...
Şi totuşi. E calm şi politicos, dar Sfântă Gogoaşă cu Brânză, parcă e prea calm şi prea politicos. Când pe Republicii nu se plimbă decât vântul la târzia oră 22, parcă mi s-ar face dor de haosul zgomotos din Centrul Vechi. Când aştepţi juma’ de oră nota şi numeri minutele rămase până la tren, numa’ dragă nu-ţi devine blândeţea ardelenească. Şi chiar şi fără termene limită, totul pare imperceptibil prea „scos din priză” ca să mă simt în largul meu.
Plus că-i frig, calitate de apreciat în miezul verii, dar mai puţin agreabilă în aşa-zisa primăvară curentă. Şi o ultimă avertizare: nu vă aşteptaţi ca trenul să plece din Sibiu la ora stabilită. Va pleca mai devreme, lăsându-vă în gară prietenul plecat după o sticlă de apă. Aşa că eu m-am topit de sete în tren via Braşov, iar el s-a hurducăit în autocar via Râmnicu Vâlcea. Ca să nu regretăm Transilvania prea tare.

Butonul de restart

Sinceră să fiu, eu am o uşoară alergie la citatele motivaţionale. Mai ales la alea cu schimbat lumea, din zona buturugii optimiste care răstoarnă carul neiluminat. Şi totuşi, acum vreo 3 săptămâni, m-am oferit să pun umărul şi mintea la un proiect care fix asta vrea să facă: să schimbe, să răstoarne, să dea restart.

Restart în Educaţie e parte a proiectului Restart România, de care auzisem vag anul trecut. Mai precis, e un concurs de idei pentru platforme digitale care să aducă educaţia românească în secolul 21. (Sau măcar 20, dacă mă-ntrebi pe mine.) Mecanismul e simplu: ai o idee, o înscrii pe site, faci gălăgie în jurul ei şi aştepţi decizia juriului. Dacă le place, intri în cei douăş'cinci de finalişti, dintre care unul pleacă acasă cu bani de început şi susţinerea tehnologică pentru a face minunăţia să se întâmple.

Concursul a început oficial weekend-ul trecut. Neoficial, oamenii deschişi la cap de la TechSoup au venit la CROS şi au zis, citez aproximativ, "băi băieţi, noi nu vrem să facem o conferinţă şi să dăm două comunicate de presă". Aşa că am gândit împreună evenimentul de lansare, Imaginarium, o amestecătură de conferinţă, forum de discuţii, joc şi atelier de idei.

Cum a fost? Captivant. De la primul anunţ de "cine vrea să facem ceva mişto?" până la ultima cutie înghesuită în liftul de la MNAC duminică seara, timp de două săptămâni nu-mi tăcea gura despre ce surpriză pregătim viitorilor participanţi. Şi obositor, pentru că a fost făcut pe genunchi, cu furat timp în pauza de masă pentru scris articole şi cu seri lungi de planificat, testat şi râs uşor isteric în căsuţă. Şi foarte, foarte rewarding (cum traduci asta? "Mulţumitor" mi se pare inexact şi limitat.) când am văzut cum se leagă toate şi cum participanţii se prind în joacă, se aprind pentru ideile lor şi rezonează cu poveştile invitaţilor.

Cum a fost de cealaltă parte? Aflaţi de la Elena, Tudor şi Dan, din cât am putut eu să descopăr. Mi se pare că şi lor le-a plăcut. La mai multe, deci!

*Poza e de la Bogdan.

L. Mlodinow, "The Drunkard's Walk"

Ah, sesiune, perioadă glorioasă când aş citi de trei ori sticla de şampon ca să nu deschid cursurile. Am gonit, deci, printr-o carte care mi-ar fi fost utilă la ultimele sesiuni de la ASE. Pentru că, deh, ce-ar fi viaţa fără ironie.

Acest "mers al beţivului" n-are de-a face cu alcoolul, ci cu probabilităţile, pe care se pare că nu reuşim să le recunoaştem şi să le interpretăm. Aşa că Mlodinow trece prin istoria studiului probabilităţilor, punctând la fiecare pas ce legătură au teoriile cu viaţa reală. În capitolul despre legea numerelor mari, atacă obiceiul echipelor de fotbal de a concedia antrenorul după un şir de înfrângeri cu argumentul că un număr mic de observaţii nu reflectă abilitatea sa de tehnician, ci mai curând efectul nenumăraţilor factori care intervin. Discutând despre falsele rezultate pozitive, calculează cum, pentru o boală în care incidenţa este mai mică decât procentul de teste eronate, un rezultat pozitiv nu e nici pe departe atât de îngrijorător cum îl prezintă doctorii.

Sigur, uneori apelează şi la exemple mai simple, pe care le pregăteşte ca să cădem în capcana intuiţiei imperfecte. Când explică spaţiul probabilităţilor (setul de rezultate posibile ale unui eveniment întâmplător), îl ilustrează cu se-pare-că-faimoasa problemă a „familiei cu două fete”: dacă într-o familie sunt doi copii, unul dintre ei fiind fată, care sunt şansele să fie amândouă fete? Juma-juma, am spune, pentru că un copil n-are treabă cu celălalt? Nu, ne dă autorul peste mână, pentru că spaţiul probabilităţilor conţine trei evenimente (sora mai mare decât fratele, fratele mai mare decât sora, două fete), făcând probabilitatea unei case pline de femei să scadă la 33%.

Ca stil, Mlodinow se apropie întrucâtva de Bryson, în capacitatea de a explica simplu chestii complicate, în pasiunea pentru biografii schematice şi, mai ales, în umorul subtil şi deştept. Povesteşte, de exemplu, cum Fermat nu şi-a câştigat profesoratul prin eforturi ieşite din comun, ci „the old fashioned way, by moving up steadily as his superiors dropped dead of the plague”. Similar, amintind cât de greu e să acceptăm rolul şansei într-o serie de eşecuri, îşi imaginează o sală de conferinţe la sfârşitul anului fiscal: „You can’t just stand up in a meeting and yell, Don’t fire her – she was just at the wrong end of a Bernoulli series.”

Per total, cartea e faină, mai ales pentru că-ţi demonstrează, cu atotputernica matematică în spate, că întâmplarea joacă un rol mai important decât ne aşteptăm. Şi totuşi, mica mea nemulţumire e că, pe alocuri, duce matematica prea departe. Reluând problema cu cele două fete, arată că, dacă ştim numele uneia dintre ele, spaţiul probabilităţilor se modifică, iar probabilitatea căutată devine 50%. Da, matematic e corect (aici e explicaţia, în comentariul lui Jolly Blogger), dar mai are vreo importanţă în viaţa reală? Sau rămâne doar un truc simpatic pentru o petrecere de tocilari?